Cantari crestine, inchinare catre Fumnezeu

 https://youtube.com/watch?v=43uv8rhTc7w&is=RoWmUXgNJ8No7z-Q

Sare...pe rana !

 Omul, când trece printr-o perioadă grea, are un obicei cât se poate de omenesc: simte nevoia să vorbească. Să se descarce, să scoată din el tot ce-l apasă, să găsească un umăr pe care să-și lase pentru câteva minute greutatea aia pe care o cară singur de prea mult timp. Și nu-i nimic greșit în asta, pentru că oricât de puternic ar părea cineva, vine câte o zi în care viața îl ia de guler, îl scutură bine și-i aduce aminte că tot om este. Problema nu este că vorbește. Problema este cui îi vorbește.

Cu timpul, omul începe să înțeleagă că nu orice ureche care îl ascultă aparține cuiva căruia îi și pasă de el. Unii întreabă „Ce-ai pățit?” pentru că vor sincer să-l ajute, iar alții întreabă exact același lucru pentru că îi omoară curiozitatea. La suprafață par identici, diferența apare puțin mai târziu, când omul descoperă că povestea lui a ajuns la persoane cărora el nici măcar nu le-a spus bună ziua. Există oameni care primesc un secret și îl tratează ca pe ceva sfânt și există alții care, imediat ce aud „să nu mai spui nimănui”, înțeleg că tocmai au primit material exclusiv pentru următoarea ședință de bârfă. De acolo secretul pleacă în turneu mondial, cu escală prin familie, serviciu, vecini și, dacă este suficient de interesant, probabil ajunge și la tanti Mariana de la trei, care nu-l cunoaște pe om, dar știe deja ce probleme are în căsnicie.

Pentru că atunci când un om spune ce-l doare, nu povestește doar o întâmplare. Fără să-și dea seama, oferă o hartă a vulnerabilităților lui. Spune unde a fost lovit, ce îl sperie, pe cine iubește, ce nu vrea să piardă, ce îl poate pune la pământ și exact locul în care trebuie apăsat dacă vreodată cineva va dori să-l rănească. În mâinile unui om bun, harta aceea rămâne încuiată. Chiar dacă într-o zi drumurile lor se despart, chiar dacă se ceartă, chiar dacă ajung să nu-și mai vorbească, omul cu caracter nu transformă niciodată vulnerabilitatea primită în armă. Poate să aibă toate gloanțele pe masă și tot alege să nu tragă. Asta spune mai multe despre caracter decât o mie de discursuri despre bunătate.

Omul mic însă funcționează diferit. El păstrează totul în arhivă și așteaptă momentul potrivit. Poate să uite unde și-a pus cheile acum zece minute, poate să uite aniversări, datorii, promisiuni și oamenii care l-au ajutat când era cu fundul în baltă, dar Doamne ferește să uite ce i-a povestit cineva într-o seară, acum cinci ani, când era făcut bucăți. Acolo memoria funcționează impecabil. Parcă are server separat pentru necazurile altora. Și la primul conflict serios scoate dosarul: „Păi stai puțin, că tu mi-ai spus mie atunci…” Și exact acolo omul înțelege că nu greșise fiind vulnerabil, greșise doar persoana în fața căreia fusese vulnerabil.

Mai există și categoria celor care apar numai când omul este jos. Când îi merge bine, sunt ocupați. Când este puternic, au treabă. Când râde, când construiește, când se ridică și merge înainte, parcă nici nu există. Dar cum îl simt făcut praf, apar din toate direcțiile cu acel „Sunt aici pentru tine”. De unde au apărut atât de repede rămâne un mister. Când omul avea nevoie de ei erau mai greu de găsit decât locul de parcare în centrul Bucureștiului, dar când au mirosit tragedia au venit mai repede decât notificările de Facebook. Pentru că unii nu vin să-l ridice. Vin doar să vadă cât de jos a căzut. Nu întind mâna, fac inventarul pagubelor.

Și tocmai de aceea, cu timpul, omul învață că maturitatea nu înseamnă numai să știe ce să spună, ci mai ales cui să spună. Durerea are nevoie de companie, dar de companie sigură. Are nevoie de omul lângă care cineva poate spune „nu mai pot” fără să se trezească peste șase luni că acel „nu mai pot” îi este aruncat în față. Are nevoie de cineva care știe să asculte fără să judece, fără să transforme suferința într-un concurs de genul „lasă, că eu am pățit mai rău”, de parcă la final se dau medalii și cine a suferit cel mai mult primește cupa și o diplomă.

Iar rețelele sociale au complicat și mai tare lucrurile, pentru că omul modern are uneori tendința să se certe la opt seara, la opt și cinci să scrie un roman pe Facebook, la nouă să se împace, iar la zece să existe șapte sute de oameni care încă dezbat cazul. El deja stă liniștit lângă persoana cu care s-a certat, poate beau și o cafea împreună, dar internetul încă cere divorț, avocat, custodie, ordin de protecție și împărțirea bunurilor. Unul spune că „știa el de la început”, altul recomandă să plece fără să se uite înapoi, iar inevitabil apare și câte unul care nu știe absolut nimic despre situație, dar scrie solemn: „Fii puternic, rege!” Și gata, s-a rezolvat problema, mulțumim, împărate.

De aceea nu orice ceartă trebuie transmisă în direct, nu orice dezamăgire are nevoie de public și nu orice rană trebuie pusă sub reflector. Astăzi omul este nervos și scrie, mâine se liniștește, poimâine iartă, peste o lună poate râde de toată povestea, dar ceea ce a aruncat în lume rămâne. Internetul are memorie, iar când este vorba despre nenorocirile altora, și oamenii dezvoltă brusc o memorie extraordinară.

Cu timpul, omul începe să respecte liniștea. Nu tăcerea aceea bolnavă în care îngroapă totul până îl mănâncă pe interior, pentru că atunci când are nevoie de ajutor trebuie să-l ceară, când simte că nu mai poate trebuie să vorbească și când viața devine prea grea nu este nicio rușine să caute o mână întinsă. Dar învață să aleagă mâna. Învață să nu-și mai împartă sufletul ca pe pliante la ieșirea de la metrou, pentru că nu toată lumea trebuie să știe și, mai ales, nu toată lumea merită să știe.

Unii oameni vin cu pansament, alții vin cu sare. Unii întreabă unde doare ca să știe unde să pună mâna și să ajute, alții întreabă exact același lucru ca să știe unde să bage degetul dacă într-o zi vor avea nevoie. Iar diferența dintre cele două categorii nu se vede întotdeauna de la început.

Așa că omul poate să plângă, poate să spună că nu mai poate, poate să ceară ajutor și poate să-și dea voie să fie vulnerabil, pentru că nimeni nu este făcut din fier. Trebuie doar să aleagă foarte bine umărul pe care își lasă capul, fiindcă unele umeri vin cu brațe care îl strâng, iar altele vin cu urechi care înregistrează.

Și după suficiente lecții, suficiente dezamăgiri și câteva secrete despre care află că nu mai sunt de mult secrete, omul ajunge să înțeleagă ceva simplu: nu trebuie să-i fie rușine de cicatricile lui, dar nici nu este obligat să ofere tuturor coordonatele exacte ale rănilor.

Sufletul unui om nu este obiectiv turistic, nu are intrare liberă și nici program cu publicul de luni până duminică. Cine merită să intre, intră. Cine merită să știe, va ști. Iar restul pot rămâne liniștiți la poartă, pentru că nu toți cei care întreabă „Ce-ai pățit?” vor să-l ajute să se ridice. Unii întreabă doar ca să aibă ce povesti după ce pleacă de lângă el.

Viața îl învață, mai devreme sau mai târziu, că rănile trebuie arătate oamenilor care vin cu pansament, nu celor care umblă permanent cu un pumn de sare

în buzunar. 

Eu n-am fost niciodată sărac

 . Nu, dom’le. Am fost doar fără bani. Și credeți-mă, între cele două este o diferență uriașă. Sărac nu e omul care are portofelul gol. Sărac e omul care are capul gol și a renunțat să mai creadă că mâine poate fi mai bine.

Eu am avut zile în care deschideam portofelul și mă uitam în el ca la un muzeu. Era atât de gol încât dacă puneam o bancnotă de un leu, îi făceam ecou. Mai lipsea o plantă din aia uscată care se rostogolește prin filmele cu cowboy și tabloul era complet.

Dar niciodată nu m-am simțit sărac.

Știți de ce? Pentru că, atunci când n-ai bani, încă mai ai două mâini, două picioare și un creier. Atât timp cât astea funcționează, banca vieții încă nu ți-a închis contul.

Noi, românii, avem o problemă. Dacă într-o lună rămânem fără bani prin data de 15, gata… declarăm doliu național. Începem să calculăm câți covrigi mai încap în buget, câtă apă putem bea ca să țină de foame și ne uităm la frigider de parcă, peste noapte, ar putea apărea o friptură prin intervenție divină.

Și culmea… deschizi frigiderul din zece în zece minute. Nu pentru că apare ceva nou, ci pentru că speranța moare ultima. Frigiderul, însă, are memorie. Dacă era gol acum zece minute, tot gol este și acum. Nu produce salam din compasiune.

Dar asta nu înseamnă că ești sărac.

Am cunoscut oameni care aveau milioane și trăiau ca niște cerșetori ai propriei fericiri. Le era frică să cheltuie, le era frică să piardă, le era frică să trăiască. Dormeau cu conturile pline și cu sufletul gol.

Și am cunoscut oameni care aveau ultimii cincizeci de lei în buzunar și făceau cinste cu o cafea, râdeau cu poftă și spuneau: „Lasă, mă, că muncim și mâine.”

Ăia erau bogați.

Pentru că bogăția nu începe în contul bancar. Începe în felul în care te ridici după ce viața te pune în fund.

Viața are un simț al umorului extraordinar. Exact când spui: „Luna asta pun și eu bani deoparte”, se strică mașina. Dacă n-ai mașină, se strică frigiderul. Dacă nici frigider n-ai, îți vine factura la curent și îți demonstrează că Universul lucrează în echipă.

Dar ce să vezi? Tot trece și luna aia.

Am învățat un lucru pe pielea mea: banii sunt ca musafirii. Vin, pleacă, unii nici nu anunță. Important este ca proprietarul casei, adică tu, să nu plece niciodată din luptă.

Că dacă ai rămas fără bani, poți să muncești și să-i faci la loc.

Dacă ai rămas fără caracter, fără demnitate și fără chef de viață… acolo începe adevărata sărăcie.

Așa că, data viitoare când auzi pe cineva spunând: „Sunt sărac”, întreabă-l dacă este cu adevărat sărac… sau doar trece printr-o perioadă în care portofelul face cură de slăbire.

Că sunt două lucruri complet diferite.

Și ține minte un lucru. Portofelul gol face zgomot doar o perioadă. Mintea goală face gălăgie o viață întreagă.

Așa că nu-ți fie rușine dacă astăzi n-ai bani. Rușine ar fi să nu mai ai curaj, să nu mai ai chef de muncă și să începi să cerșești scuze în loc să cauți soluții.

Banii se pierd și se câștigă. Dar omul care refuză să renunțe… ăla nu va fi niciodată sărac.

Doua neprihaniri

 Doi piloni, două neprihăniri: Standardul lui Hristos vs. Amăgirea modernă

​Trăim într-o epocă a etichetelor morale rapide. Rețelele sociale sunt pline de „activism de canapea”, semnalizare a virtuții (virtue signaling) și o dorință acută a omului modern de a arăta lumii cât este de corect, tolerant sau etic. Dar dacă privim dincolo de ecran și ne analizăm inima, unde se află cu adevărat neprihănirea noastră?

​1. Neprihănirea omenească: O haină mânjită de orgoliu

​Profeția lui Isaia surprinde cu o precizie chirurgicală realitatea morală a omului, indiferent de secolul în care trăiește: „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).

​În zilele noastre, neprihănirea omenească îmbracă forme subtile:

​Relativismul moral: Ne construim propriul cod de reguli, unde „binele” este definit de ceea ce simțim sau de ce este popular în societate.

​Autoevaluarea prin comparație: Ne convingem că suntem oameni buni doar pentru că „nu furăm, nu dăm în cap” și suntem mai buni decât vecinul sau decât cei de la știri.

​Meritocrația spirituală: Încercarea de a-I impresiona pe Dumnezeu prin bifarea unor tradiții, acte de caritate sau bifarea unei liste de „așa da” și „așa nu”.

​Problema neprihănirii omenești este că își are sursa în sine (în ego) și are ca scop auto-glorificarea. Ea este fragilă, selectivă și, în final, falimentară în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Este încercarea de a plăti o datorie infinită cu monede din hârtie igienică.

​2. Neprihănirea Domnului Isus: Un dar primit prin credință

​În contrast absolut cu efortul nostru obositor, Evanghelia aduce o veste revoluționară: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

​Neprihănirea lui Hristos nu se obține prin merit, ci prin imputare (atribuire):

​Este desăvârșită: Isus a trăit viața perfectă pe care noi nu o puteam trăi și a plătit pedeapsa pe care noi o meritam.

​Este un schimb divin: La cruce, Hristos a luat haina noastră pătată de păcat și ne-a îmbrăcat în mantia Lui de dreptate și curăție.

​Aduce pace: Neprihănirea omenească generează fie mândrie (când credem că reușim), fie disperare (când realizăm că eșuăm). Neprihănirea lui Hristos aduce o pace profundă, pentru că acceptarea noastră în fața Tatălui depinde de ce a făcut El, nu de ce facem noi.

​Cum trăim această realitate astăzi?

​Într-o lume care ne îndeamnă să ne construim propria imagine și să ne autovalidăm, chemarea creștinului este o renunțare: să dezbrăcăm haina propriei bunătăți și să ne îmbrăcăm în Hristos.

​Faptele bune, bunătatea și integritatea în viața de zi cu zi rămân esențiale, dar ordinea se schimbă radical: nu facem fapte bune pentru a fi mântuiți sau considerați neprihăniți, ci facem fapte bune pentru că am fost deja făcuți neprihăniți în Isus.

​Când înțelegi că ești primit de Dumnezeu nu pe baza performanței tale, ci pe baza jertfei lui Hristos, mândria dispare, iar locul ei este luat de o recunoștință adâncă care îți transformă întreaga viață. ( dupa inspiratie A.I. )

Neprihanirea Domnului Isus

 În predica de pe munte, Isus ne învață neprihănirea autentică ce depășește neprihănirea de suprafață a conducătorilor religioși ai vremii Lui. Neprihănirea lui Isus e singura acceptată în Împărăția lui Dumnezeu.

E vorba de puritatea care pornește din interior, dintr-o minte și inimă curățită de ranchiună, răzbunare, imoralitate sexuală, minciună, ură, neiertare, mândrie spirituală, ipocrizie, etc.

Neprihănirea interioară devine evidentă într-o viață nep

rihănită,

după voia lui Dumnezeu.

Traim pentru...spectatorii din tefon

 Stăteam zilele trecute cu un pahar de vin în față și mă uitam la oameni. Și mi-am dat seama că parcă nu mai trăim pentru noi. Parcă trăim pentru spectatorii din telefon.

Am ajuns într-o lume în care, dacă vezi un apus spectaculos, primul impuls nu mai este să te oprești și să-l admiri. Nu. Primul impuls este: „Stai puțin, să-l prind din unghiul bun.” Până găsești filtrul, până ștergi două poze și o alegi pe a treia, soarele a apus de mult. Tu ai rămas cu fotografia, dar ai pierdut momentul.

Mergem în concediu și, în loc să ne încărcăm bateriile, ne încărcăm story-urile. Comandăm o friptură, dar n-avem voie să o atingem până nu-i facem ședință foto. Săraca friptură moare a doua oară… prima dată pe grătar și a doua oară de rece ce s-a făcut până am găsit lumina potrivită.

Și atunci mă întreb… noi mai trăim sau facem figurație în propriile noastre vieți?

Să ne înțelegem, nu spun că este rău să postezi. Și eu mai pun câte o poză, câte un gând. Dar una este să împărtășești un moment și alta este să creezi un moment doar ca să ai ce posta.

Cred că în clipa în care fericirea ta începe să depindă de reacțiile unor oameni pe care, dacă îi întâlnești pe stradă, nici nu i-ai recunoaște… ai o problemă. Dacă ieși la o plimbare și te interesează mai tare câte inimioare primești decât cum bate vântul prin copaci, parcă am încurcat puțin ordinea lucrurilor.

Fă un exercițiu de imaginație. Închide Facebook-ul, Instagram-ul, TikTok-ul… o lună. Gata, nu vede nimeni unde ai fost, ce ai mâncat, ce mașină conduci, ce ceas porți și în ce hotel dormi.

Ai mai merge în același concediu? Ai mai ieși la aceeași plimbare? Ai mai cumpăra același lucru?

Dacă răspunsul este da, înseamnă că îl faci pentru tine.

Dacă răspunsul este nu… poate că, fără să-ți dai seama, ai început să joci un rol. Și să știi că este obositor rău să joci teatru în fiecare zi. La un moment dat uiți unde se termină personajul și unde începi tu.

Am observat ceva în viață. Oamenii cu adevărat fericiți nu simt nevoia să demonstreze că sunt fericiți. Cei liniștiți nu țipă că sunt liniștiți. Cei împliniți nu postează din cinci în cinci minute cât de împliniți sunt. Ei pur și simplu își văd de viață.

Și poate aici greșim cel mai mult. Am început să confundăm aplauzele cu liniștea sufletească. Numai că aplauzele țin câteva secunde. Liniștea poate să te țină o viață.

Așa că, din când în când, pune telefonul în buzunar. Bea cafeaua cât este caldă. Uită-te la omul de lângă tine, nu la ecran. Privește apusul fără să-l fotografiezi. Râzi fără să filmezi. Bucură-te fără să demonstrezi.

Pentru că, la sfârșitul zilei, viața nu te întreabă câte like-uri ai strâns. Te întreabă, în felul ei, dacă ai fost cu adevărat prezent în momentele care au contat.

Și crede-mă… cele mai frumoase amintiri sunt, de multe ori, exact acelea pe care nu le-a văzut nimeni î

n afară de tine.#mungysshan

Tacerea...lipsa de argumente ?

 În viață, una dintre cele mai scumpe greșeli pe care le faci este să crezi că toată lumea are chef de aceeași conversație ca tine. Nu are.

Sunt oameni cu care poți vorbi despre viață, despre alegeri, despre frici, despre ce rămâne din noi după ce trece zgomotul lumii. Și sunt oameni cu care, dacă deschizi subiectul, în două minute ajungeți să dezbateți dacă micii se mănâncă cu muștar sau cu ketchup. Și culmea… ei au impresia că au câștigat dezbaterea.

Cu timpul am înțeles că inteligența nu înseamnă doar să ai răspunsuri. Înseamnă să-ți dai seama cui merită să-i pui întrebările.

Pentru că poți veni cu argumente, cu experiență, cu exemple, cu bun-simț… iar omul din fața ta să fie atât de îndrăgostit de propria dreptate încât, dacă i-ai spune că afară plouă în timp ce îl stropește ploaia, ar scoate capul pe geam doar ca să te contrazică.

Și atunci ce faci?

Nimic.

Schimbi subiectul.

Vorbești despre vreme, despre fotbal, despre sarmale, despre cât s-a scumpit uleiul… și îți păstrezi energia pentru oamenii care chiar au urechi să asculte, nu doar gură să răspundă.

Asta nu înseamnă că te prefaci. Nici că te crezi mai deștept.

Înseamnă că ai învățat un lucru simplu: nu orice teren e bun pentru o finală de Champions League. Uneori ai ajuns pe maidan și mingea e deja în șanț.

Nu-ți povesti visele tuturor. Unii nu vor să știe cum ai de gând să reușești. Vor doar să-ți explice de ce n-o să meargă. Au transformat propriile limite într-o unitate de măsură pentru viața altora și, dacă ei n-au avut curaj, sunt convinși că nici tu n-ar trebui să ai.

Mai există și categoria preferată. Oamenii care nu ascultă ca să înțeleagă. Ascultă ca să prindă o propoziție pe care s-o scoată din context peste trei luni, la o cafea, cu celebra introducere: „Auzi, să nu spui că ți-am zis eu, dar…”.

Dacă îi cunoști, felicitări! Ai terminat facultatea vieții fără să primești diplomă.

Adevărata inteligență nu stă în a demonstra că știi multe. Stă în a ști când să vorbești, cui să vorbești și, mai ales, când să taci.

Pentru că tăcerea nu este lipsă de argumente.

De multe ori este semnul că ai înțeles un lucru pe care alții încă îl învață: nu orice conversație merită timpul tău, nu orice om merită acces la gândurile tale și nu orice provocare merită un răspuns.

Uneori cel mai inteligent lucru pe care îl poți spune este… nimic.

Și, culmea, tocmai liniștea aia îi d

eranjează cel mai tare.#mungysshan

Esti tu...." prilej de pacatuire "?

 Mulți citesc cuvintele Domnului: „Vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” și se grăbesc să creadă că întotdeauna vina este a celuilalt. Dar oare acesta este sensul?

Domnul Hristos nu ne învață să căutăm vinovați în jurul nostru, ci să ne cercetăm mai întâi pe noi înșine. Prilejul de păcătuire nu începe în hainele altuia, în frumusețea altuia sau în viața altuia. El începe în inima care alege să privească, să poftească, să judece sau să condamne.

Dacă cineva cade în ispită din cauza propriilor gânduri, nu poate arunca vina asupra aproapelui. Fiecare om va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru propriile alegeri, nu pentru alegerile altora.

De aceea, înainte de a spune: „Tu ești cauza păcatului meu!”, ar trebui să ne întrebăm: „Ce este în inima mea de reacționează astfel?”. Domnul ne cheamă la pocăință personală, nu la vânătoare de vinovați.

Să fim atenți să nu devenim noi înșine pricină de poticnire prin răutate, minciună, manipulare sau îndemn la păcat. Dar la fel de atenți să nu folosim acest verset ca armă pentru a condamna oameni nevinovați și a ne scuza propriile slăbiciuni.

Adevărata luptă este cu omul vechi din noi. Când inima este curățită de Hristos, nu mai caută vinovați în jur, ci caută voia lui Dumnezeu.

„Fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.” (Romani 14:12)

Acestia in alb, cine sunt ?

 Acestia imbracati in haine albe - cine sunt?

Mantuitorul ne explica faptul ca acestia sun mantuitii. Haina alba este simbolul sfintirii. Aceste haine vor fi primite de cei mantuiti - din partea Mantuitorului:

Apocalipsa, 3:4 -

te sfătuiesc să* cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi 

******haine** albe,****** ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii ...

Apoc. 3:5 

Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel*** în haine albe****. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu

Biruitorii - " cei ce vor birui "- si vor primi in cele din urma haine albe- sunt prezentati ca fiind aceia care

 " pazesc poruncile lui Dumnezeu si au credinta lui Isus".

Apocalipsa 14:12-14

12 Aici este răbdarea sfinţilor – a celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus...14 Apoi m-am uitat şi iată că era un nor alb, iar pe nor şedea „Cineva Care era ca un fiu al omului“[c]. Avea pe cap o coroană de aur, iar în mână avea o seceră ascuţită.

Apocalipsa 3:5 

Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui.

Asta arata clar ca numele ce odata au fost scrise in Cartea vietii pot ajunge sa fie sterse, dupa cum avertizeaza Domnul in discutia avuta cu Moise:

Exodul, 32:32 - 

33 Domnul a zis lui Moise:** „Pe* cel ce a păcătuit împotriva Mea***, pe acela îl voi şterge din cartea Mea**

Ce este aceasta Carte a vietii- ne explica Domnul in Maleahi 3

14Aţi zis: ‘Degeaba slujim lui Dumnezeu şi ce am câştigat dacă*** am păzit poruncile Lui **şi am umblat trişti înaintea Domnului oştirilor?....Atentie!!!!!

16Atunci, şi cei ce se tem* de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte** la lucrul acesta şi a ascultat şi

****** o carte† de aducere aminte******

 a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce 

****se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.****17„Ei vor* fi ai Mei”, zice Domnul oştirilor, „Îmi vor fi o comoară** deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea† milă de ei cum are milă un om de fiul său care-i slujeşte.”

18Şi veţi vedea* din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujesc.

De aceea in Apocalilsa gasim porunca in care Domnul ne porunceste

**** sa ne temem de Numele Lui***- adica sa pazim poruncile Lui [ Maleahi 3]

Ptr ca numele noastre sa ramana scrise in cartea vietii.

Apoc.14:7-9

7 El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

Aceeasi porunca o gasim si in 

2 Timotei 2:19

19 Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”

Deasemenea Mantuitorul avertizeaza ca toti aceia care nu se tem de Numele Domnului - desi au luat asupra lor acest Nume - si in consecinta " savarsesc faradelegea ***- vor fi alungati de la fata Sa - in ****MAREATA ZI A RASPLATIRII****

Matei 7:21-23

21 Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» 23 Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»

Domnul Isus ne avertizeaza ca in vremurile din urma nelegiuirea va creste dar cine va rabda pana la capat va fi mantuit.

Matei 24:12-14

12 Şi din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mulţi se va răci. 13 Dar cel care va răbda până la sfârşit va fi mântuit. 14 Această Evanghelie a Împărăţiei va fi vestită întregii omeniri, ca o mărturie pentru toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.

Sfarsit prezentat de Domnul in 

Apoc.14

12 Aici este răbdarea sfinţilor – a celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus14 Apoi m-am uitat şi iată că era un nor alb, iar pe nor şedea „Cineva Care era ca un fiu al omului“[c]. Avea pe cap o coroană de aur, iar în mână avea o seceră ascuţită.

2 Petru 2:9 

înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății:

2 Petru 3

 Voi deci, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, păziţi-vă, ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi tăria, 18 ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin.

Har si pace!

SĂ PĂCĂTUIM CA SĂ SE ÎNMULȚEASCĂ HARUL?

 

Când mândria învinge harul

„Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” (Romani 6:1-2)

Trăim într-o vreme în care se vorbește mult despre har, dar tot mai puțin despre pericolul de a-l respinge. Mulți văd harul doar ca pe o garanție a iertării, uitând că harul lui Dumnezeu nu este doar o acoperire pentru păcat, ci și puterea care cheamă omul la pocăință.

Marea tragedie nu este că Dumnezeu nu oferă suficient har. Marea tragedie este că omul poate primi har după har și totuși să rămână neschimbat.

Prima ființă care a respins harul lui Dumnezeu nu a fost Faraon, ci Satan.

Înainte de a deveni diavolul, el a fost un heruvim ocrotitor. A stat în prezența lui Dumnezeu, a cunoscut slava Lui și a beneficiat de privilegii pe care puține ființe le-au avut vreodată. Totuși, în inima lui s-a născut mândria.

Lucifer nu a căzut din cauza lipsei harului, ci din cauza refuzului de a se smeri. El a preferat tronul în locul ascultării, propria glorie în locul slavei lui Dumnezeu.

De atunci și până astăzi, mândria a rămas arma principală prin care omul respinge harul.

Vedem acest lucru și în viața lui Faraon.

Dumnezeu putea să judece Egiptul într-o singură zi. Dar nu a făcut-o.

Plagă după plagă, avertizare după avertizare, Dumnezeu îi oferă lui Faraon oportunitatea să se pocăiască.

Fiecare plagă este o dovadă că Dumnezeu încă vorbește.

Fiecare avertizare este o dovadă că Dumnezeu încă așteaptă.

Fiecare nouă șansă este o dovadă a harului.

Dar cu fiecare refuz, inima lui Faraon devine mai împietrită.

La început nu-l interesează suferința poporului lui Dumnezeu.

Apoi nu-l interesează suferința propriului său popor.

Își vede țara ruinată, economia distrusă, viitorul compromis și totuși refuză să se smerească.

Mândria îl dezumanizează.

În cele din urmă moare întâiul născut din fiecare casă a Egiptului. Durerea ajunge în propria lui familie. Judecata nu mai este ceva exterior.

Și totuși, chiar după această lovitură, Faraon nu se pocăiește cu adevărat.

Își adună armata și pornește din nou împotriva lui Dumnezeu.

Iată unde poate duce mândria: omul ajunge să lupte împotriva lui Dumnezeu chiar cu prețul propriei distrugeri.

Dar poate cea mai solemnă avertizare nu vine din Egipt.

Ea vine din mijlocul oamenilor religioși.

Domnul Isus spune că în ziua judecății mulți vor spune:

„Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

Acești oameni nu sunt lumești.

Nu sunt atei.

Nu sunt împotrivitori declarați ai lui Dumnezeu.

Ei sunt implicați în lucrare.

Au activitate religioasă.

Au rezultate.

Au experiențe.

Au realizări.

Și totuși aud cele mai înfricoșătoare cuvinte rostite vreodată:

„Niciodată nu v-am cunoscut.”

De ce?

Pentru că este posibil să lucrezi pentru Dumnezeu fără să umbli cu Dumnezeu.

Este posibil să vorbești despre Hristos fără să trăiești în dependență de Hristos.

Este posibil să construiești o reputație spirituală și să pierzi realitatea spirituală.

Mândria religioasă este mai periculoasă decât mândria lui Faraon, deoarece ea se ascunde în spatele lucrării pentru Dumnezeu.

Faraon știa că se împotrivește lui Dumnezeu.

Dar cei din Matei 7 cred că Îi slujesc.

Aceasta este tragedia ultimelor zile.

Nu doar păcatul evident amenință Biserica, ci și succesul fără smerenie.

Popularitatea fără pocăință.

Lucrarea fără părtășie.

Darurile fără caracter.

Activitatea fără prezența lui Dumnezeu.

Trăim într-o generație care confundă vizibilitatea cu ungerea, influența cu autoritatea spirituală și succesul cu aprobarea lui Dumnezeu.

Însă Dumnezeu nu caută oameni impresionați de ei înșiși.

Dumnezeu caută oameni zdrobiți înaintea Lui.

Harul nu curge spre cei care cred că au ajuns.

Harul curge spre cei care știu că fără Hristos nu pot face nimic.

De aceea întrebarea nu este dacă Dumnezeu mai are har.

El are.

Întrebarea este dacă noi mai răspundem harului.

Pentru că harul primit produce pocăință.

Harul primit produce smerenie.

Harul primit produce ascultare.

Dar harul respins produce împietrire.

Lucifer l-a respins.

Faraon l-a respins.

Iar cei din Matei 7 l-au respins în timp ce credeau că îl slujesc pe Dumnezeu.

Să nu folosim harul ca scuză pentru păcat.

Să nu folosim lucrarea ca substitut pentru părtășie.

Să nu folosim succesul spiritual ca dovadă că totul este bine.

Ci să ne cercetăm înaintea Domnului cât încă vorbește, cât încă mustră și cât încă cheamă.

Fiindcă cea mai mare dovadă a harului nu este că Dumnezeu ne lasă să continuăm cum suntem, ci că încă ne cheamă să ne schimbăm.

P.S. Cine are urechi de auzit să audă! 

MARANATA!

Vestea cea buna, acum in Petrila, Hunedoara

 https://youtube.com/live/yjwC407g9DI?is=zrO3MIyIoB-I0HKO

 

Eyou, o noua plarforma media

 https://eyou.social/p/post_3FGCuYsEvQ1tDtuvVeZ4AvqUqWd. O retea sociala facuta de romani pentru romani. Aici un articol in care regasim cateva ganduri...cum aveam noi odata lapte acasa, in comparatie cu zile de azi ! 

Nu esti singur

Intre doua taceri...

 Nu orice om care te tulbură e omul potrivit

Când cineva te tulbură, ai tendința să crezi că înseamnă ceva mare.

Că dacă îți schimbă respirația, poate e destin.

Că dacă îți ocupă gândurile, poate e iubire.

Că dacă te face să simți intens, poate trebuie să rămâi acolo și să înțelegi până la capăt ce vi se întâmplă.

Dar nu orice emoție puternică e un loc bun pentru tine.

Sunt oameni care te mișcă adânc, dar nu te liniștesc niciodată.

Oameni lângă care simți mult, dar nu poți respira.

Oameni care aprind în tine ceva vechi, ceva flămând, ceva care seamănă mai mult cu rana decât cu iubirea.

Și poate că tocmai de aceea e atât de greu să pleci.

Pentru că nu pleci dintr-un loc gol.

Pleci dintr-un loc care a însemnat ceva.

Dintr-un om care ți-a atins o parte vie.

Dintr-o poveste în care ai sperat că intensitatea va deveni, într-o zi, liniște.

Dar nu tot ce te răscolește te și iubește bine.

Nu tot ce te cheamă te poate ține.

Nu tot ce pare profund este și sănătos.

Nu orice legătură care îți dă fiori are și răbdarea de a-ți aduce pace.

Vine un moment în care începi să înțelegi că iubirea nu ar trebui să fie doar tremur.

Ar trebui să fie și loc.

Și claritate.

Și blândețe.

Și o liniște în care nu trebuie să te pierzi ca să fii ales.

Nu orice om care te tulbură e omul potrivit.

Câteodată e doar omul care îți arată cât de mult ai nevoie să nu mai confunzi intensitatea cu iubirea.

Între două tăceri

La jumatate de...drum

 ​☕️ Miercuri: Suntem la jumătatea drumului!

​Felicitări, ai trecut de „luni-ul” cel greu și de „marți-ul” cel aglomerat. Astăzi este miercuri, ziua în care balanța săptămânii începe să încline în favoarea ta.

​În lumea anglo-saxonă, acestei zile i se spune „Hump Day” (ziua cocoașei), pentru că este ca și cum ai escalada un deal: odată ajuns în vârf, totul devine o coborâre mai lină și mai ușoară spre weekend.

​Gândul de astăzi:

Nu aștepta weekendul ca să fii fericit sau productiv. Fiecare zi are magia ei, iar miercurea este momentul perfect pentru un reset mental.

​Uită-te înapoi: Ce ai reușit deja să bifezi săptămâna asta? Bucură-te de micile victorii.

​Privește înainte: Ce mai poți face astăzi pentru a fi mai aproape de obiectivele tale?

​Sfat rapid pentru azi: Ia-ți o pauză de 5 minute, respiră adânc și amintește-ți de ce ai început. Ai toată energia necesară pentru a transforma această săptămână într-una de succes.

​Tu ce îți propui să cucerești astăzi? Lasă-mi un comentariu mai jos și hai să facem din această zi de miercuri o zi excelentă! 👇

Maturitatea spirituala

 *Ce este maturitatea spirituală ?*

Maturitatea spirituală nu vine peste noapte și nu se învață doar din vorbe, din predici sau din lucrurile pe care le auzim. Ea se formează în timp, în anii în care omul umblă cu Dumnezeu și trece prin multe împrejurări ale vieții.

Maturitatea spirituală este atunci când, după ani de zile, te oprești și privești în urmă, iar în inima ta îți dai seama cât de mult te-a schimbat Dumnezeu. Vezi că nu mai gândești ca înainte, nu mai reacționezi ca înainte și nu mai privești viața la fel. Lucruri care altădată te tulburau, acum te apropie mai mult de Dumnezeu. Situații care cândva te doborau, acum te învață să te sprijini pe El.

Și această maturitate nu se formează într-o viață ușoară, ci în mijlocul vieții — în familie, în încercări, în lipsuri, în întrebări, în suferințe, în bucurii, în suișuri și coborâșuri. În toate acestea, Dumnezeu lucrează încet în om și îl învață ceva foarte adânc: să depindă de El.

Pentru că maturitatea spirituală nu înseamnă doar să cunoști multe despre Dumnezeu, ci să ajungi să-L cunoști în fiecare împrejurare a vieții. Să vezi că El te ridică atunci când cazi, te întărește când ești slab, te liniștește când ești tulburat și îți arată drumul când nu mai știi încotro să mergi.

Maturitatea spirituală este atunci când începi să recunoști tot mai clar ce vine din fire și ce vine din Duh. Când nu mai vrei să trăiești după puterea, înțelepciunea sau voia ta, ci începi să cauți voia lui Dumnezeu în toate.

Și poate una dintre cele mai adânci dovezi ale maturității spirituale este aceasta: când, după ani de umblare cu Dumnezeu, ajungi să înțelegi că adevărata siguranță nu este în tine, ci în Dumnezeu și alegi să te încrezi în El în totalitate, să depinzi de El și să Îl lași pe El să îți călăuzească pașii.🙏🤗✋

Simplu si la subiect

 

  Nu lăsa pe mâine ce poți schimba ASTĂZI!

​De câte ori ți-ai spus: „Lasă, încep de luni” sau „O să mă ocup de asta când am mai mult timp”?

​Adevărul este că „mâine” e o capcană confortabilă. Este locul unde trimitem toate planurile noastre mari pentru a le lăsa să prăfuiască. Dar dacă vrei ca lucrurile să meargă și mai bine, secretul nu stă în momentul perfect de săptămâna viitoare, ci în acțiunea imperfectă de acum.

​Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.

​Nu pentru că viața ar fi o cursă contracronometru, ci pentru că momentul tău de glorie se construiește din decizii mărunte. Fiecare pas mic pe care îl faci astăzi închide ușa regretului de mâine și îți demonstrează că limitele tale actuale sunt doar temporare.

​Dacă simți că e loc de mai bine în viața ta, în cariera ta sau în starea ta de spirit, nu mai aștepta validarea calendarului. Fă primul pas acum. Chiar și un progres de 1% astăzi te pune în fața celor care au ales să mai amâne o zi.

​Tu ce alegi să transformi în realitate astăzi?

Scopul meu ?

 Scopul meu nu este doar să ajung în cer.

Scopul meu nu este să trăiesc doar experiențe emoționale creștine.

Scopul meu nu este doar să fiu un membru apreciat sau să am o bună mărturie înaintea oamenilor în biserici.

Scopul meu este să-L cunosc pe Isus Hristos, să trăiesc pentru El și să-L fac cunoscut celor din jurul meu.

Nu vreau să-mi leg inima de niciun om, de niciun învățător, de niciun evanghelist sau pastor. 

Îi respect pe cei pe care Dumnezeu îi folosește, dar credința mea, nădejdea mea și dragostea mea rămân ancorate doar în Isus Hristos.

Poate nu sunt omul care te-ai aștepta să fiu. 

Poate nu mă încadrez în tiparele, așteptările sau standardele pe care oamenii și le-au format despre cum ar trebui să arate un creștin. Dar nici nu trăiesc pentru a împlini așteptările oamenilor.

Nu mă interesează reputația mea, popularitatea mea sau ce se vorbește despre mine. 

Mă interesează să rămân credincios Celui care Și-a dat viața pentru mine.

Am un foc în inimă, vreau să vorbesc despre cea mai importantă Persoană din univers: Isus Hristos. 

Fără El, viața nu merită trăită nici măcar o secundă. 

El este Mântuitorul, Domnul și singura speranță a omenirii.

Îmi doresc să fiu o binecuvântare pentru alții. Dacă Dumnezeu mă poate folosi pentru a încuraja un suflet, pentru a aduce lumină într-o inimă sau pentru a-L face pe Isus cunoscut măcar unei persoane, atunci viața mea are sens!