Traim pentru...spectatorii din tefon

 Stăteam zilele trecute cu un pahar de vin în față și mă uitam la oameni. Și mi-am dat seama că parcă nu mai trăim pentru noi. Parcă trăim pentru spectatorii din telefon.

Am ajuns într-o lume în care, dacă vezi un apus spectaculos, primul impuls nu mai este să te oprești și să-l admiri. Nu. Primul impuls este: „Stai puțin, să-l prind din unghiul bun.” Până găsești filtrul, până ștergi două poze și o alegi pe a treia, soarele a apus de mult. Tu ai rămas cu fotografia, dar ai pierdut momentul.

Mergem în concediu și, în loc să ne încărcăm bateriile, ne încărcăm story-urile. Comandăm o friptură, dar n-avem voie să o atingem până nu-i facem ședință foto. Săraca friptură moare a doua oară… prima dată pe grătar și a doua oară de rece ce s-a făcut până am găsit lumina potrivită.

Și atunci mă întreb… noi mai trăim sau facem figurație în propriile noastre vieți?

Să ne înțelegem, nu spun că este rău să postezi. Și eu mai pun câte o poză, câte un gând. Dar una este să împărtășești un moment și alta este să creezi un moment doar ca să ai ce posta.

Cred că în clipa în care fericirea ta începe să depindă de reacțiile unor oameni pe care, dacă îi întâlnești pe stradă, nici nu i-ai recunoaște… ai o problemă. Dacă ieși la o plimbare și te interesează mai tare câte inimioare primești decât cum bate vântul prin copaci, parcă am încurcat puțin ordinea lucrurilor.

Fă un exercițiu de imaginație. Închide Facebook-ul, Instagram-ul, TikTok-ul… o lună. Gata, nu vede nimeni unde ai fost, ce ai mâncat, ce mașină conduci, ce ceas porți și în ce hotel dormi.

Ai mai merge în același concediu? Ai mai ieși la aceeași plimbare? Ai mai cumpăra același lucru?

Dacă răspunsul este da, înseamnă că îl faci pentru tine.

Dacă răspunsul este nu… poate că, fără să-ți dai seama, ai început să joci un rol. Și să știi că este obositor rău să joci teatru în fiecare zi. La un moment dat uiți unde se termină personajul și unde începi tu.

Am observat ceva în viață. Oamenii cu adevărat fericiți nu simt nevoia să demonstreze că sunt fericiți. Cei liniștiți nu țipă că sunt liniștiți. Cei împliniți nu postează din cinci în cinci minute cât de împliniți sunt. Ei pur și simplu își văd de viață.

Și poate aici greșim cel mai mult. Am început să confundăm aplauzele cu liniștea sufletească. Numai că aplauzele țin câteva secunde. Liniștea poate să te țină o viață.

Așa că, din când în când, pune telefonul în buzunar. Bea cafeaua cât este caldă. Uită-te la omul de lângă tine, nu la ecran. Privește apusul fără să-l fotografiezi. Râzi fără să filmezi. Bucură-te fără să demonstrezi.

Pentru că, la sfârșitul zilei, viața nu te întreabă câte like-uri ai strâns. Te întreabă, în felul ei, dacă ai fost cu adevărat prezent în momentele care au contat.

Și crede-mă… cele mai frumoase amintiri sunt, de multe ori, exact acelea pe care nu le-a văzut nimeni î

n afară de tine.#mungysshan

Tacerea...lipsa de argumente ?

 În viață, una dintre cele mai scumpe greșeli pe care le faci este să crezi că toată lumea are chef de aceeași conversație ca tine. Nu are.

Sunt oameni cu care poți vorbi despre viață, despre alegeri, despre frici, despre ce rămâne din noi după ce trece zgomotul lumii. Și sunt oameni cu care, dacă deschizi subiectul, în două minute ajungeți să dezbateți dacă micii se mănâncă cu muștar sau cu ketchup. Și culmea… ei au impresia că au câștigat dezbaterea.

Cu timpul am înțeles că inteligența nu înseamnă doar să ai răspunsuri. Înseamnă să-ți dai seama cui merită să-i pui întrebările.

Pentru că poți veni cu argumente, cu experiență, cu exemple, cu bun-simț… iar omul din fața ta să fie atât de îndrăgostit de propria dreptate încât, dacă i-ai spune că afară plouă în timp ce îl stropește ploaia, ar scoate capul pe geam doar ca să te contrazică.

Și atunci ce faci?

Nimic.

Schimbi subiectul.

Vorbești despre vreme, despre fotbal, despre sarmale, despre cât s-a scumpit uleiul… și îți păstrezi energia pentru oamenii care chiar au urechi să asculte, nu doar gură să răspundă.

Asta nu înseamnă că te prefaci. Nici că te crezi mai deștept.

Înseamnă că ai învățat un lucru simplu: nu orice teren e bun pentru o finală de Champions League. Uneori ai ajuns pe maidan și mingea e deja în șanț.

Nu-ți povesti visele tuturor. Unii nu vor să știe cum ai de gând să reușești. Vor doar să-ți explice de ce n-o să meargă. Au transformat propriile limite într-o unitate de măsură pentru viața altora și, dacă ei n-au avut curaj, sunt convinși că nici tu n-ar trebui să ai.

Mai există și categoria preferată. Oamenii care nu ascultă ca să înțeleagă. Ascultă ca să prindă o propoziție pe care s-o scoată din context peste trei luni, la o cafea, cu celebra introducere: „Auzi, să nu spui că ți-am zis eu, dar…”.

Dacă îi cunoști, felicitări! Ai terminat facultatea vieții fără să primești diplomă.

Adevărata inteligență nu stă în a demonstra că știi multe. Stă în a ști când să vorbești, cui să vorbești și, mai ales, când să taci.

Pentru că tăcerea nu este lipsă de argumente.

De multe ori este semnul că ai înțeles un lucru pe care alții încă îl învață: nu orice conversație merită timpul tău, nu orice om merită acces la gândurile tale și nu orice provocare merită un răspuns.

Uneori cel mai inteligent lucru pe care îl poți spune este… nimic.

Și, culmea, tocmai liniștea aia îi d

eranjează cel mai tare.#mungysshan

Esti tu...." prilej de pacatuire "?

 Mulți citesc cuvintele Domnului: „Vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” și se grăbesc să creadă că întotdeauna vina este a celuilalt. Dar oare acesta este sensul?

Domnul Hristos nu ne învață să căutăm vinovați în jurul nostru, ci să ne cercetăm mai întâi pe noi înșine. Prilejul de păcătuire nu începe în hainele altuia, în frumusețea altuia sau în viața altuia. El începe în inima care alege să privească, să poftească, să judece sau să condamne.

Dacă cineva cade în ispită din cauza propriilor gânduri, nu poate arunca vina asupra aproapelui. Fiecare om va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru propriile alegeri, nu pentru alegerile altora.

De aceea, înainte de a spune: „Tu ești cauza păcatului meu!”, ar trebui să ne întrebăm: „Ce este în inima mea de reacționează astfel?”. Domnul ne cheamă la pocăință personală, nu la vânătoare de vinovați.

Să fim atenți să nu devenim noi înșine pricină de poticnire prin răutate, minciună, manipulare sau îndemn la păcat. Dar la fel de atenți să nu folosim acest verset ca armă pentru a condamna oameni nevinovați și a ne scuza propriile slăbiciuni.

Adevărata luptă este cu omul vechi din noi. Când inima este curățită de Hristos, nu mai caută vinovați în jur, ci caută voia lui Dumnezeu.

„Fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.” (Romani 14:12)