De cele mai multe ori, când ne gândim la păcat, ne vine în minte ceva ce am făcut. O acțiune. O vorbă. O reacție. Poate chiar un gând pe care l-am lăsat să prindă rădăcină.
Și de cele mai multe ori, așa este.
Biblia însă ne aduce aminte că păcatul nu este doar răul pe care îl facem. Deseori, păcatul este binele pe care îl știm, dar nu-l facem.
„Deci cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”
— Iacov 4:17
Nu spui neapărat „nu” lui Dumnezeu. Uneori spui doar: „nu acum.”
Și „nu acum”, repetat de prea multe ori, poate deveni un mod de viață.
Confortul pare înțelepciune
Am citit recent cartea Numeri și mi-a rămas întipărit în memorie un episod care are loc chiar înainte ca israeliții să intre în Țara Promisă.
După patruzeci de ani de pustie, după moartea unei generații întregi care nu avusese credința să intre, două seminții, Gad și Ruben, văd că ținutul de la est de Iordan era bun pentru turmele lor. Era fertil și practic. Li se potrivea de minune.
Așa că vin la Moise cu o cerere: „Vrem să rămânem aici și să nu trecem Iordanul.”
Nu cereau să se întoarcă în Egipt sau să-L respingă fățiș pe Dumnezeu. Nu ridicau un idol. Voiau doar să se oprească la intrarea Țării Promise. Nu chiar înăuntru, dar aproape. Aproape de țară. Aproape de moștenire. Aproape de ce promisese Dumnezeu.
Dar nu dincolo de Iordan.
Și aici e pericolul. Uneori „aproape” poate părea suficient. Aproape ascultător. Aproape dedicat. Aproape matur. Aproape gata să mergi până la capăt.
„Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”
Moise reacționează dur. „Frații voștri să meargă la război, iar voi să stați aici?”
Cu alte cuvinte: cum puteți să vă construiți viața aici, când frații voștri mai au de luptat?
Problema nu era doar locul pe care îl doreau. Problema era efectul alegerii lor.
Dacă ei se opreau, puteau să descurajeze tot poporul. Iar Moise știa cât de grav era acest lucru. Cu patruzeci de ani înainte, o generație întreagă refuzase să intre în țară pentru că le-a fost frică de uriași.
Acum, istoria risca să se repete. Nu prin frică declarată, ci prin confort justificat.
Asta face pasivitatea spirituală atât de periculoasă. Rareori vine sub forma unei răzvrătiri evidente. De multe ori vine sub forma unei explicații rezonabile.
„Am obosit.”
„Nu e momentul.”
„Am destule responsabilități.”
„Să facă altcineva.”
„Eu mi-am făcut partea.”
Uneori aceste lucruri pot fi adevărate. Dar de multe ori sunt doar cuvinte frumoase care ascund o lipsă de acțiune sau de dedicare.
Ca să fim corecți cu Gad și Ruben, ei nu au rămas acasă în timp ce restul poporului s-a luptat. După mustrarea lui Moise, ei au promis să treacă Iordanul înarmați și să lupte alături de frații lor până când țara va fi cucerită.
Dar prima dată înainte să spună „mergem cu frații noștri”, au spus, de fapt, „ne este bine aici.”
Când alegi marginea
Temerile lui Moise par să fi primit, în timp, un ecou dureros în istoria acestor seminții. Ruben, Gad și jumătate din Manase, așezați la est de Iordan, au fost printre primele seminții cucerite și duse în robie de asirieni.
Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Isus, Evangheliile ne duc într-o zonă la est de Iordan, în ținutul Gadarenilor.
Acolo, Isus eliberează un om stăpânit de duhuri necurate. O turmă de porci se aruncă în mare. Iar oamenii din ținut, în loc să se bucure de omul eliberat, Îl roagă pe Isus să plece de la ei.
Un alt ținut de pe margine. Un om chinuit. O minune evidentă. Și totuși, observăm o comunitate care refuză să-L primească pe Isus și care Îi cere să plece.
Când alegi să trăiești la marginea Țării Promise, marginea începe să te schimbe. Ce începe ca o alegere convenabilă poate deveni, în timp, o cultură a compromisului.
Stagnarea este o iluzie
Una dintre cele mai mari iluzii ale vieții spirituale este că poți sta pe loc.
Nu poți pune credința pe pauză și să te întorci la ea mai târziu, când ai mai mult timp, mai multă energie sau mai mult chef. Viața cu Dumnezeu nu funcționează așa.
Când nu mergi înainte, nu rămâi pur și simplu unde ești ci începi să mergi înapoi. Nu dramatic și nu dintr-odată. Nu neapărat vizibil pentru ceilalți. Dar rugăciunea devine mai rară. Cuvântul devine mai îndepărtat. Păcatul devine mai ușor de justificat. Dragostea se răcește.
Nu ai fugit de Dumnezeu; doar nu L-ai mai căutat.
Nu ai respins chemarea; doar ai lăsat-o pe mai târziu.
Și „mai târziu” a devenit un mod de viață.
Binele nefăcut
Iacov nu lasă mult spațiu pentru scuze:
„Cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat.”
Asta atinge multe zone din viața noastră.
Știi că trebuie să ierți, dar amâni. Știi că trebuie să te rogi, dar găsești mereu altceva de făcut. Știi că trebuie să ajuți pe cineva, dar preferi să nu te complici.
Știi că trebuie să îți ceri iertare, dar aștepți să treacă timpul. Știi că Dumnezeu te cheamă la o slujire, dar spui că nu ești pregătit. Știi că trebuie să renunți la un obicei, dar îl ții ascuns.
„Mâine.”
„Altădată.”
„Când o să fiu mai bine.”
„Când o să am mai mult timp.”
Ai grijă: ascultarea amânată poate deveni, în timp, neascultare.
Aici apare o întrebare incomodă: te-ai oprit sau mergi înainte?
Nu face greșeala să crezi că binecuvântarea este punctul final al umblării noastre cu Dumnezeu.
„Dumnezeu mi-a dat pace, stabilitate, o familie minunată și resurse destule să pot duce o viață liniștită.”
Foarte adevărat. Dar întrebarea este: pentru ce?
Dumnezeu nu ne binecuvântează ca să ne construim mici fortărețe de confort. Ne binecuvântează ca să devenim o binecuvântare.
Creșterea spirituală și disponibilitatea de a face ceva pentru Dumnezeu merg mână în mână. Nu poți aștepta o direcție dacă nu ești interesat de glasul Lui. Nu poți aștepta putere dacă fugi de ascultare.
Nu te opri la margine
Gad și Ruben au văzut un loc bun înainte de Iordan, iar fiecare dintre noi va vedea, la un moment dat, un astfel de loc.
Un loc suficient de bun încât să pară o destinație. Un loc confortabil. Un loc justificabil. Un loc în care poți spune: „mie îmi ajunge.”
Dar chemarea lui Dumnezeu nu este doar să ajungem aproape de promisiune. Este să intrăm în ea.
Nu doar să scăpăm de Egipt. Nu doar să supraviețuim pustiei. Nu doar să vedem țara de la distanță. Ci să mergem până la capăt.
Să creștem. Să ascultăm. Să slujim. Să facem binele pe care îl știm. Să nu ne mulțumim cu o credință care nu mai cere nimic de la noi.
* * *
Am lăsat facerea de bine să treacă. Îmi cerea mâinile, iar eu n-am vrut să mi le murdăresc.
Am lăsat mângâierea nerostită. N-am vrut să fiu înțeles greșit.
Am lăsat poveri nepurtate. N-am vrut să-mi șifonez hainele.
Mi-am făcut un culcuș moale, ușor de explicat și de savurat.
Dar cu cât mă afund mai mult în el, cu atât mă doare coloana vertebrală mai tare
