" Așa să binecuvântați și să ziceți... și Eu Domnul îi voi binecuvânta.”

            Părinții își aduc copilașii la biserică în vederea  rugăciunii pentru binecuvântare. Este o practică biblică. Tot astfel au procedat și părinții contemporani cu Isus. Dorința lor a fost ca El să se atingă de ei.

 Dar ce însemna  această atingere? Era un mod de „descărcare” a  puterii divne, ce contribuie la creșterea copilului, o putere ce te ferește de primejdie, ce stimulează intelectul, o putere ce aduce vindecare. O femeie bolnavă de 12 ani „a auzit vorbindu-se despre Isus. A venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina Lui, căci își zicea ea: Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” (Marcu 5/27) Și s-a tămăduit. Deși părinții au dorit ca Isus să se atingă de copii, El a făcut ceva mai mult - peste așteptările lor: i-a luat în brațe și i-a binecuvântat.

Dar oare numai copiii au nevoie de binecuvântare? Cu siguranță, toți avem nevoie de ea. Dacă cineva se roagă pentru binecuvântarea mea, eu sunt foarte mulțumit. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să spună lui Aron și fiilor săi, către cine trebuie să rostească binecuvântarea: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel... ”   (Num. 6/ 22-27) Deși acest text se folosește la binecuvântarea copiilor și nu este greșit, termenul „copiii lui Israel” face referire la popor în întregime și nu la copii:  „Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.”(conf. Exod. 12/37,50, 51; s. a. m. d) 

Dumnezeu a poruncit:  „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel... și Eu îi voi binecuvânta.”                                                     

Cine dă binecuvântarea, oamenii sau Dumnezeu? Oamenii încep, fiind intermediari, Dumnezeu sfârșește. Totul se face prin oameni, deoarece ei sunt „gura” lui Dumnezeu cu care El vorbește în această lume, oamenii sunt „mâinile” lui Dumnezeu cu care El lucrează în această lume, și tot oamenii sunt „picioarele” cu care Dumnezeu umblă în această lume. La învierea lui Lazăr au contribuit și oamenii, poruncindu-le să-i dezlege mâinile și picioarele. N-ar fi putut Isus să facă totul de unul singur? Cu siguranță, dar era nevoie și de contribuția  oamenilor.

Într-o lume în care se rostește atât de multe blesteme la adresa instituțiilor statului, a celor ce conduc destinele acestei țări, cât și la adresa omului de rând, este frumos că sunt și oameni care rostesc binecuvântare. Și atunci când se rostește binecuvântare se folosește Numele Domnului, deoarece El este sursa oricărei binecuvântări: „Domnul să te binecuvinteze... ” Dar oare este atât de important ca cineva să-ți dorească binecuvântarea și chiar s-o rostească cu gura? Da, este foarte important, deoarece în funcție de cuvintele pe care le rostesc copiii pentru părinți și invers, părinții pentru copii, așa este posibil să se întâmple. Este bine să nu ne jucăm cu cuvintele. Nici o vorbă nechibzuită, deoarece cuvintele sunt niște săgeți ce lovesc o țintă. Ele nu se întorc înapoi... Ele pot fi niște profeții ce se vor împlini în timp: „Iacov a chemat pe fiii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni... Și acestea sunt lucrurile pe care le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat.” (Gen. 49/1,28) Să ne reamintim că pe paginile Bibliei există un om ce și-a ucis soția cu o vorbă aparent spusă la întâmplare: „Să piară cel la care îți vei găsi dumnezeii... ”  Și așa a fost.

Sub nicio formă în limbajul nostru creștin nu trebuie să fie cuvinte ce înclină spre blestem: „arză-te focul”, „ luate-ar dracul”, „nu ești bun de nimic”, „trăsnite-ar”. Vai ce cuvinte grele (rele)! Nu justifica asemenea blesteme ca fiind în Numele Domnului. Nu există blestem în numele Său, ci doar binecuvântare. De altfel nu se poate din aceeași vână de izvor să iasă și apă dulce și apă amară. Nu poate din aceeași gură să iasă binecuvântarea și blestemul. Nu puține au fost cazurile când  unii au regretat blestemele pe care le-au rostit la adresa altora, dar nu s-a mai putut face nimic.

M-am gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă Elisei ar fi binecuvântat copiii ce strigau după el? Probabil, ei ar fi mers acasă și ar fi povestit părinților: „Unii din cei ce erau cu noi au strigat după un om, dar el s-a întors și ne-a binecuvântat. Copii - ar fi spus părinții - acela era omul lui Dumnezeu ce poartă „tolba” cu binecuvântări și le împarte celor din jur. Dar voi să nu strigați.” Alții nu vor așa... Ei vor ca după ei să se strige, și încă tare... (Un creștin urma să treacă pe lângă școala din localitate. Un învățător ce avea necaz pe creștin, fiind afară cu copiii, văzându-l că se apropie, i-a pus să strige  când va ajunge în dreptul școlii: „pocăitul, pocăitul... ” Copiii au strigat... El n-a aruncat cu pietre după ei, ci dimpotrivă i-a plăcut de această strigare. I-a chemat la el, i-a binecuvântat pe toți, le-a dăruit câte un leu de fiecare, cu rugămintea ca de aici înainte când va mai trece pe acolo să strige și mai tare. El nu s-a supărat deoarece acesta era numele său, dar s-a supărat învățătorul că i-a binecuvântat și i-a și plătit, așa că le-a cerut copiilor să nu  mai strige în viitor... ) Oare cea fost în mintea acestor copii când au văzut că li se dă bani pentru o vorbă spusă în batjocoră? Dar a părinților? Am spus că el nu s-a supărat... De fapt, de ce ar trebui să mă supăr dacă cineva strigă după mine „Adrian”? ... acesta fiind numele meu. Ați înțeles ce-am vrut să spun?

Dar oare ar trebui să facem ceva anume pentru a dobândi binecuvântarea? Copiii nu trebuie să facă nimic - dar au datoria să o păstreze. Atunci când vor crește mari și vor ști să deosebească binele de rău, trebuie să conștientizeze că peste ei a fost pus Numele Domnului. Ajunși la majorat pot alege mai departe dacă rămân sau nu, cu binecuvântarea. Tânărul este liber în alegere, dar va suporta consecințele: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Ecl. 11/9) Aceasta înseamnă liberă alegere. În această „alegere” unii renunță, luând drumul lumii, cu gând că totuși într-o zi „când își vor veni în fire” se vor întoarce aidoma fiului risipitor. Tata te iartă și te primește. Dar „cazierul”  în relațiile frățești nu va mai fi cum ar fi trebuit să fie. Te-ai gândit vreodată la aceasta? Fiul la întoarcere a recunoscut: „Tată nu mai sunt vrednic... ” Mi-am pierdut vrednicia (cinstea) Risipind dragostea tatălui, la întoarcere a fost reprimit din milă. Dar de ce să fie cazierul afectat dacă am revenit? Pentru că ți-ai vândut dreptul de întâi-născut. Citim împreună: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut. Știți că mai pe urmă când a vrut să recapete binecuvântarea n-a fost primit,  pentru că măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12/16,17) (Cunosc un tânăr ce provenea dintr-o familie a căror părinți erau credincioși. Tatăl său fiind chiar liderul bisericii. A plecat în lume tăvălindu-se prin mocirla acestei lumi. Într-o zi s-a întors. Îi plăcea să predice tinerilor, cerându-le să-și dedice tinerețea lui Dumnezeu. Cât de vag suna fără exemplu personal! Apostolul Pavel i-a recomandat lui Tit: „Și dă-te tu însu-ți pildă în toate privințele... ”  Predică pentru ochi, și nu doar pentru urechi...

Pentru cel major binecuvântarea nu este „un CEC în alb” dăruit omului. Nu. Dumnezeu este interesat cui anume îi dă binecuvântarea. Iacov s-a întâlnit cu îngerul lui Dumnezeu la întoarcerea sa de la Laban. El a cerut să fie binecuvântat, dar îngerul a dorit să-i cunoască identitatea cerându-i numele. Numele lui era „Iacov” care însemna: „Cel ce ține de călcâi ” în scopul de a te deposeda de ceva, „viclean”sau „înșelător”(Gen. 27/35,6). Dar cum ar fi putut Dumnezeu să binecuvinteze un înșelător? Așa că a fost necesar să-i schimbe măcar numele dacă nu și „pasiunea”... Așadar binecuvîntarea se primește condiționat, fiind  o moștenire ce o vom dărui altora. „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați să moșteniți binecuvântarea.  Este o „ștafetă” lăsată din generație în generație. De unde provine această „moștenire”? Cine a fost titularul? Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta... ” (Gen. 22/18) Din ce motiv? „... pentru că ai ascultat de porunca Mea.”  Tocmai de aceea spuneam că binecuvântarea este condiționată. Ea este rezultatul ascultării „părintelui” nostru față de porunca divină. Pentru ca această moștenire să ajungă până la noi cineva a trebuit să fi fost „sacrificat”. (Gen. 22/16; Isaia 53/7)  Tot la ascultare sunt chemați și moștenitorii doritori să o primească: „Iată toate binecuvântările ce vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Dumnezeului tău.”  Ascultarea este „contul” deschis prin care „binecuvântările vor veni peste tine.” Dar lucrurile nu se opresc aici, ele merg mai departe: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului... blestemele vor veni peste tine... ” (Deut. 18/2; 15)                                   

Omul nu este un robot, deoarece este înzestrat cu discernământ. Lui i s-a dat posibilitatea alegerii după bunul plac. Este dreptul său. El poate alege între viață sau moarte, între binecuvântare sau blestem. În calitate de moștenitor a binecuvântării, în urma ascultării, ai dreptul să o primești, să te bucuri de ea și nu doar atât... Ai datoria ca această moștenire să o împarți  permanent  cu cei din jur: „Domnul să vă binecuvânteze, și apoi altora „Fiți binecuvântați de Domnul” și apoi altora... și altora. În felul acesta devenim binecuvântații Tatălui. Știți cine vor fi cei chemați să intre în posesia unei alte moșteniri? Binecuvântații...

„Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce v-a fost pregătită.” (Matei 25/34)

https://www.resursecrestine.ro

Versetul de azi 

Numeri 6:22-27

A fi ...sau a nu fii creștin ?

 Este ca sa zic asa un citat din Shakespeare,un autor englez, unde intr-o piesa de a lui un personaj, printul de Yorkshire cred,punea întrebarea asta intr-un anumit context . 

Ok, mergând pe firul ideii,vreau sa o transpun in context crestin. A fi,sau a nu fii crestin ? Bună întrebare, numai ca unii prin "a fi crestin " inteleg una iar alții,majoritatea , înțeleg altceva .

A fi crestin,dupa unii este egal cu un set de reguli si obligații pe care dacă  nu le respectă sant judecați ca nefiind creștini, sau alta expresie " creștini carnali " . Apropo de expresia asta...nu știu dacă e corectă,  crestin carnal ? Dar asta e alt subiect.

Ok, deci a fi sau a nu fii crestin, părerea mea este cata cultura crestina ,ca sa zic asa , are omul. Unii au ,dar la nivel mental, alții au dar un nivel mai sus . Acești credincioși se numesc credincioși practicanți,si nu sant acei ce merg la biserica ( atenție,nu la adunare ) , din an in paste cum se zice.

Ei nu își fac grija pentru cele spirituale,deși oarece ingrijorare au ,dar nu o recunosc. De ce zic asa ? La un moment dacă citim Cuvântul lui Dumnezeu , si anume cartea Evrei 8:10, vedem ca legile si poruncile Lui sant in inima omului .Deci acești oameni au un fel de smerenie si respect fata de Dumnezeu,  dar nu le iau in seama si merg la biserică asa...ca sa isi mai spele păcatele! Oamenii aceștia,majoritate, nu sant creștini, doar se numesc ei asa ...

În context spiritual , a fi crestin, nu înseamnă legile,poruncile,obiceiuri,reguli...exista si astea,dar ...nimeni nu le poate împlini pe toate ( vezi cele 10 porunci, si gândește cate ai călcat pana acum 🙂 ) . A fi crestin, si unul " născut din nou " înseamnă dragoste , un lucru pe care tot mai putini il inteleg. Un crestin,un urmas a Domnului Isus Christos, merge prin credință zi de zi,in dragoste fata de mentorul ,si mai mult de atât STAPANUL ,lui înainte si se încredere deplin in ceea ce primește de la cel care ii conduce viata,si o face de bunăvoie.

Nu scriu romane aici, asa ca ar trebui sa schimb poate întrebarea din " a fi sau a nu fii crestin " cu una mai personală: 

TU CE FEL DE CRESTIN ESTI ? 

Versetul de azi: cartea Faptele apostolilor ,capitolul 2, versetele 37 si 38

• 37După ce au auzit aceste cuvinte, ei au* rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”
• * Zah 12:10 Luca 3:10 Fapte 9:6 Fapte 16:30
• 38„Pocăiţi-vă*”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Plimbare prin padure

 Temperaturile scad, zilele se scurteaza, iarna isi trimite vestitorii si Craciunul este din ce in ce mai aproape. Este anotimpul cand trupul si mintea ne cer sa evadam din casele ce ne-au devenit un fel de refugiu… in natura, in aer curat si liniste unde sa petrecem timp cu noi insine.

Nu ma pot gandi la un loc mai bun pentru a ma bucura si a aprecia natura in toate anotimpurile ei decat o evadare in frumusetea mereu schimbatoare a padurilor.

Cati dintre noi nu visam la momente de relaxare? Sa auzim doar fosnetul copacilor, sa ne lasam in voia trilurilor pasarilor, sa simtim mirosul padurilor, sa ne reconectam cu ritmul naturii.

Caut paduri pe oriunde merg, urmand carari care duc spre locuri necunoscute. La inceput, „tacerea” din padure este ciudata. Nu auzi nimic, dar daca stai cateva momente nemiscat iti dai seama ca exista pasari in copacii indepartati.

Apoi vantul se ridica si copacii incep sa sopteasca intre ei.In paduri totul iti vorbeste: frunzele, pietrele, cerul, aerul, ploaia. Totul pare a spune ceva.

Apoi auzi sunetul secolelor. Vibratiile de mii de ani, mai adanci decat auzul omului, dar la fel de reale ca scartaitul unei crengi ce se frange sub picioare.Copacii stravechi au radacini care ajung atat de departe in pamant incat ating istoria.Frunzele rosii si aurii care cad ca ploaia, creeaza o magie aparte...

Mi-a placut si am preluat :https://open.substack.com/pub/adrianabecheru/p/plimbare-prin-padure?r=25q5na&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=true

Astăzi, erotismul nu se mai ascunde în spatele metaforelor !

 In era digitală, unde granițele dintre public și privat sunt tot mai fluide, erotismul a suferit o transformare profundă. De la arta sublimată a secolelor trecute, el a ajuns să fie un element omniprezent în cultura contemporană, adesea confundat cu pornografia, dar păstrându-și, în esență, capacitatea de a stârni fascinația.

​Astăzi, erotismul nu se mai ascunde în spatele metaforelor, ci se manifestă deschis, fie că e vorba de modă, artă vizuală sau chiar de modul în care ne prezentăm pe rețelele sociale. Totuși, esența sa rămâne neschimbată: o forță a seducției și a dorinței, o tensiune mereu prezentă între a dezvălui și a ascunde, între realitate și fantezie. Este o explorare continuă a sinelui și a relațiilor, o oglindă a dorințelor și temerilor noastre cele mai profunde.

​Erotismul contemporan este o forță complexă, o hartă a dorințelor noastre într-o lume în continuă schimbare. El nu mai e doar o simplă reprezentare a corpului, ci o expresie a libertății și a individualității, o modalitate de a ne apropia de noi înșine și de ceilalți.

.....chiar asa o fi ? Oare nu este erotismul un mijloc de manipulare ?Sa sapam mai adanc in istorie, apoi sa mditam ,dupa care fiecare sa traga concluzii

Inteleptul si cele trei porti

Poveste terapeutica

A fost odata ca niciodata ... un rege care avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.

- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?

- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre ele.

- O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti. Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul.

- Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta. Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.

Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:

SCHIMBA LUMEA

Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci incepu prima sa lupta.

Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa. El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii... Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara. Anii trecura. Intr-o zi, il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:

- Ce-ai invatat tu pe acest drum?

- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.

- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete. Si disparu. Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea scris:

SCHIMBA-I PE CEILALTI

Asta era si intentia mea, gandi el... Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.

El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in caracter si sa le extirpe defectele.

Aceasta a fost a doua lupta a sa.

Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?

- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind radacina toate aceste lucruri.

- Ai dreptate, spuse batranul.

Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-o urmezi. Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria:

SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI

Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.

El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau.

Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce ai invatat tu pe acest drum?

- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.

- Asa este, spuse batranul.

- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.

- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.

Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:

ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI

Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta, dar in celalalt sens.

In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.

Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.

Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.

- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai departe. Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria

ACCEPTA-I PE CEILALTI

Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.

Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:

- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.

- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul. Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTA LUMEA

Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.

Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?

Atunci se ivi batranul, care-l intreba:

- Ce-ai invatat pe drumul acesta?

- Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.

- Acesta este cel de-al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti.

- Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!

Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.