Când mândria învinge harul
„Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” (Romani 6:1-2)
Trăim într-o vreme în care se vorbește mult despre har, dar tot mai puțin despre pericolul de a-l respinge. Mulți văd harul doar ca pe o garanție a iertării, uitând că harul lui Dumnezeu nu este doar o acoperire pentru păcat, ci și puterea care cheamă omul la pocăință.
Marea tragedie nu este că Dumnezeu nu oferă suficient har. Marea tragedie este că omul poate primi har după har și totuși să rămână neschimbat.
Prima ființă care a respins harul lui Dumnezeu nu a fost Faraon, ci Satan.
Înainte de a deveni diavolul, el a fost un heruvim ocrotitor. A stat în prezența lui Dumnezeu, a cunoscut slava Lui și a beneficiat de privilegii pe care puține ființe le-au avut vreodată. Totuși, în inima lui s-a născut mândria.
Lucifer nu a căzut din cauza lipsei harului, ci din cauza refuzului de a se smeri. El a preferat tronul în locul ascultării, propria glorie în locul slavei lui Dumnezeu.
De atunci și până astăzi, mândria a rămas arma principală prin care omul respinge harul.
Vedem acest lucru și în viața lui Faraon.
Dumnezeu putea să judece Egiptul într-o singură zi. Dar nu a făcut-o.
Plagă după plagă, avertizare după avertizare, Dumnezeu îi oferă lui Faraon oportunitatea să se pocăiască.
Fiecare plagă este o dovadă că Dumnezeu încă vorbește.
Fiecare avertizare este o dovadă că Dumnezeu încă așteaptă.
Fiecare nouă șansă este o dovadă a harului.
Dar cu fiecare refuz, inima lui Faraon devine mai împietrită.
La început nu-l interesează suferința poporului lui Dumnezeu.
Apoi nu-l interesează suferința propriului său popor.
Își vede țara ruinată, economia distrusă, viitorul compromis și totuși refuză să se smerească.
Mândria îl dezumanizează.
În cele din urmă moare întâiul născut din fiecare casă a Egiptului. Durerea ajunge în propria lui familie. Judecata nu mai este ceva exterior.
Și totuși, chiar după această lovitură, Faraon nu se pocăiește cu adevărat.
Își adună armata și pornește din nou împotriva lui Dumnezeu.
Iată unde poate duce mândria: omul ajunge să lupte împotriva lui Dumnezeu chiar cu prețul propriei distrugeri.
Dar poate cea mai solemnă avertizare nu vine din Egipt.
Ea vine din mijlocul oamenilor religioși.
Domnul Isus spune că în ziua judecății mulți vor spune:
„Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
Acești oameni nu sunt lumești.
Nu sunt atei.
Nu sunt împotrivitori declarați ai lui Dumnezeu.
Ei sunt implicați în lucrare.
Au activitate religioasă.
Au rezultate.
Au experiențe.
Au realizări.
Și totuși aud cele mai înfricoșătoare cuvinte rostite vreodată:
„Niciodată nu v-am cunoscut.”
De ce?
Pentru că este posibil să lucrezi pentru Dumnezeu fără să umbli cu Dumnezeu.
Este posibil să vorbești despre Hristos fără să trăiești în dependență de Hristos.
Este posibil să construiești o reputație spirituală și să pierzi realitatea spirituală.
Mândria religioasă este mai periculoasă decât mândria lui Faraon, deoarece ea se ascunde în spatele lucrării pentru Dumnezeu.
Faraon știa că se împotrivește lui Dumnezeu.
Dar cei din Matei 7 cred că Îi slujesc.
Aceasta este tragedia ultimelor zile.
Nu doar păcatul evident amenință Biserica, ci și succesul fără smerenie.
Popularitatea fără pocăință.
Lucrarea fără părtășie.
Darurile fără caracter.
Activitatea fără prezența lui Dumnezeu.
Trăim într-o generație care confundă vizibilitatea cu ungerea, influența cu autoritatea spirituală și succesul cu aprobarea lui Dumnezeu.
Însă Dumnezeu nu caută oameni impresionați de ei înșiși.
Dumnezeu caută oameni zdrobiți înaintea Lui.
Harul nu curge spre cei care cred că au ajuns.
Harul curge spre cei care știu că fără Hristos nu pot face nimic.
De aceea întrebarea nu este dacă Dumnezeu mai are har.
El are.
Întrebarea este dacă noi mai răspundem harului.
Pentru că harul primit produce pocăință.
Harul primit produce smerenie.
Harul primit produce ascultare.
Dar harul respins produce împietrire.
Lucifer l-a respins.
Faraon l-a respins.
Iar cei din Matei 7 l-au respins în timp ce credeau că îl slujesc pe Dumnezeu.
Să nu folosim harul ca scuză pentru păcat.
Să nu folosim lucrarea ca substitut pentru părtășie.
Să nu folosim succesul spiritual ca dovadă că totul este bine.
Ci să ne cercetăm înaintea Domnului cât încă vorbește, cât încă mustră și cât încă cheamă.
Fiindcă cea mai mare dovadă a harului nu este că Dumnezeu ne lasă să continuăm cum suntem, ci că încă ne cheamă să ne schimbăm.
P.S. Cine are urechi de auzit să audă!
MARANATA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu