Intre doua taceri...

 Nu orice om care te tulbură e omul potrivit

Când cineva te tulbură, ai tendința să crezi că înseamnă ceva mare.

Că dacă îți schimbă respirația, poate e destin.

Că dacă îți ocupă gândurile, poate e iubire.

Că dacă te face să simți intens, poate trebuie să rămâi acolo și să înțelegi până la capăt ce vi se întâmplă.

Dar nu orice emoție puternică e un loc bun pentru tine.

Sunt oameni care te mișcă adânc, dar nu te liniștesc niciodată.

Oameni lângă care simți mult, dar nu poți respira.

Oameni care aprind în tine ceva vechi, ceva flămând, ceva care seamănă mai mult cu rana decât cu iubirea.

Și poate că tocmai de aceea e atât de greu să pleci.

Pentru că nu pleci dintr-un loc gol.

Pleci dintr-un loc care a însemnat ceva.

Dintr-un om care ți-a atins o parte vie.

Dintr-o poveste în care ai sperat că intensitatea va deveni, într-o zi, liniște.

Dar nu tot ce te răscolește te și iubește bine.

Nu tot ce te cheamă te poate ține.

Nu tot ce pare profund este și sănătos.

Nu orice legătură care îți dă fiori are și răbdarea de a-ți aduce pace.

Vine un moment în care începi să înțelegi că iubirea nu ar trebui să fie doar tremur.

Ar trebui să fie și loc.

Și claritate.

Și blândețe.

Și o liniște în care nu trebuie să te pierzi ca să fii ales.

Nu orice om care te tulbură e omul potrivit.

Câteodată e doar omul care îți arată cât de mult ai nevoie să nu mai confunzi intensitatea cu iubirea.

Între două tăceri