Ploaia...

 Ploaia cade, sufletul plânge,

Lacrimile cerului, pe fruntea mea se strâng.

Un ritm melodic, o simfonie tristă,

Ploaia cade, sufletul meu se destramă.

Fulgii de apă, ca lacrimi de argint,

Se scurg pe obraji, pe sufletul meu învins.

Un dor de ducă, un dor de viață,

Ploaia cade, și sufletul meu se desparte.

Dar în această ploaie, găsesc și pace,

O liniște ciudată, un loc de tace.

Sufletul meu, ca o floare, se deschide,

Ploaia cade, și inima mea se umple.

Ploaia, ca un cântec, mă leagănă,

Mă duce departe, în locuri de lumină.

Sufletul meu, ca o pasăre, se înalță,

Ploaia cade, și inima mea se înviorează.

Astfel, ploaia, un dar de sus,

Un simbol al vieții, al iubirii, al plânsului.

Sufletul meu, ca o floare, se deschide,

Ploaia cade, și inima mea se umple de viață.